Viata in Oxigen

Internarea

 

Ø  Marturii de la pacienti

 

Ø  Recuperarea in  Oxigen

Ø  Galerie foto

 

Ø  Galerie Video

Ø  Activitati ocupationale

 

 

 

Activitati ocupationale

 

In cadrul activitatilor de recuperare, in Centrul Oxigen se desfasoara o serie de activitati ocupationale. Cateva exemple cu rezultatele obtinute puteti vedea accesand link-ul urmator: Click aici.

Marturii de la pacienti

·        Scrisoare pacient 1 

·        Scrisoare pacient 2

·        Scrisoare pacient 3

·        Scrisoare pacient 4

·         Scrisoare pacient - Tedy-Ionut

Adio, Joc de noroc...!

Tind să cred că am avut o copilărie destul de fericită. Am locuit la țară în vacanțe, iar în timpul școlii, din clasa I până în clasa a III- a am locuit la bunici în oraș. După moartea acestora am început să locuiesc la Sărata în mod permanent. Am avut tot felul de experiențe frumoase, dar am avut și câte una mai puțin plăcută, cum ar fi, că într-o zi am fost speriat de un câine pe uliță în sat și din acel moment, circa 3 - 4 ani am avut o fobie de câini. În mare pot spune că am copilărit într-un mediu frumos, cu oameni iubitori, de la familie până la prieteni de familie, vecini și toate cele.

Trecând peste toate acestea, mă apropii de perioada în care am început să joc. În sat aveam un bar unde ne adunam câțiva prieteni, în fiecare seară, să jucăm biliard, tenis de masă, mai jucam table, rummy, stăteam și vorbeam, mâncam semințe și multe alte lucruri, printre care și privitul la cei care erau mai mari și jucau la păcănele, la momentul acela niște vechi aparate de poker. Niciodată nu avusesem poftă sau interesul de a juca ci doar de a-i privi pe alții. Până ce într-o după amiază, intrând în acel bar, la unul dintre cele trei aparate ce erau în bar era un prieten foarte bun de al meu care mai târziu devenea ca și fratele meu, acesta juca la acel aparat amintit mai sus. L-am salutat, l-am întrebat ce face cum de joacă deoarece nu îl mai vazusem acolo jucând. Mi-a răspuns zicându-mi că are câteva zile de când joacă așa câte 5 - 10 lei maximum. În acea zi a fost prima zi în care am jucat și eu, băgând împreună cu el, câte 5 lei fiecare, 10 lei în aparat. În acea seară am plecat fiecare cu câte 30 - 35 de lei fiecare în câștig. După asta am început să jucăm aproape zilnic, mai mult eu cu timpul. Nu jucam mai mult de 10 lei, iar dacă câștigam la fel procedam, plecam când aveam 15 - 20 - 30 lei câștig. La momentul acela înlocuisem biliardul și ce alt joc mai jucam cu acest joc de poker. Cu timpul am început sa joc și în oraș chiar dacă eram minor. Începuse să devină un hobby care mai apoi se transforma într-un viciu care în maximum 2 ani m-a adus la nivelul acela în care am ajuns să împrumut bani de la proprietarul unei săli de joc de la Tic - Tac și achitând aceste datorii cu aur din casă. Toate acestea s-au desfășurat pe parcursul a 2 luni timp în care am luat tot aurul din casă, în amanet valorând 5000 de lei la vremea aceea (2010), o sumă extrem de mare mai ales că la vremea aceea aveam doar 15 ani. Mai era doar o lună din vacanța de vară cand părinții și-au dat seama că lipsea acel aur, iar în acel moment mi-a căzut efectiv cerul pe mine, pentru că, până la acel moment nu mai avusesem asemenea experiențe, iar atunci erau mai mulți factori presanți, cum ar fi faptul că au aflat că joc, faptul că au aflat că am luat din casă tot felul de nimicuri, lucruri cu care nu eram obișnuit până la vremea aceea. Drept pedeapsă a trebuit să lucrez timp de o lună, cât mai rămăsese din vacanța de vară la unul dintre prietenii tatălui. După acea lună s-a terminat vacanța și am început școala, urmând o perioadă în care am jucat mai moderat, neștiind nimeni din familie că eu am continuat acest joc, procurându-mi bani din diferite surse. Ori îi manipulam pe parinți să-mi dea bani pentru diferite lucruri pe care nu le cumpăram cu adevărat, ori mai făceam câte o combinație ca să zic așa, ori tot felul de lucruri prin care ascundeam faptul că incă joc. La un moment dat nu am mai reușit, din cauză că am făcut datorii nejustificate, am luat bani din casă, mi-am amanetat lucruri și tot așa.

Am făcut tot felul de prostii pentru a-mi întreține viciul, am fost amenințat de mai multe ori că nu mai trebuie să mai repet greșelile ce le făceam sau voi fi scos de la școală, sau că voi fi dat afară de acasă și tot felul de lucruri care de fapt nu au reușit vreodată să mă facă să renunț la a juca. Cheltuiam tot ce aveam în casinouri, inclusiv banii de pregătire, cărți, fondul școlii și tot ce mai aveam pe mână. Cu chiu cu vai am terminat liceul, avea să înceapă o nouă viață pentru mine, dar s-a dovedit a fi exact aceeași, doar că nu se mai desfășura în Bacău, ci la Iași. La facultate am continuat aceeași poveste ca și acasă, doar că nu mai locuiam sub același acoperiș cu părinții. Nici acolo nu m-am putut opri din joc, continuând a manipula și minți pentru a face rost de bani. Am început să joc tot ce trimitea tata să am pentru o săptămână în doar o zi, să amanetez laptopul, telefonul și ce mai aveam la îndemână pentru a juca, cu speranța că voi recupera ce pierdeam. Între timp, familia mea se ducea pe apa sâmbetei, tata urma să divorțeze de mama și într-un final ajungeam să fim din ce în ce mai singuri fiecare în sinea lui și fiecare rămâneam cu problemele noastre, mama avea să rămână singură acasă, eu la Iași, iar sora cu tatăl într-un apartament luat de tata în urma desparțirii de mama.

La câteva luni după, am luat decizia să renunț la facultate și să mă întorc acasă. După revenirea acasă am început să lucrez cu ziua prin sat, prin construcții, dar niciodată la un loc permanent. Am încercat să mă angajez ospătar la Măgura Verde, dar nu am reușit să rezist mai mult de două săptămâni, deoarece nu mă înțelegeam cu managerul și nici nu eram mulțumit pe plan financiar. Cu timpul am mai încercat și alte servicii, dar niciodată unul stabil. Oricum orice muncă am prestat nu am reușit să renunț la jucat, iar tot ce câștigam se ducea imediat pe apa sâmbetei. Orice făceam în scopul renunțării la dependența mea nu îmi reușea. Oricare ar fi fost starea mea eu jucam.

Am început acum doi ani să fac naveta între casa mamei și cea a tatălui. Când era mama sătulă de prostiile mele eram pasat tatălui și invers, iar între aceste două schimburi de multe ori au fost și câte două zile în care eu nu aveam unde să mă duc și uneori mai rămâneam și pe stradă, dar chiar și așa nu reușeam a renunța la viciu ce mă acaparase. Acum un an am luat hotărârea, împreună cu mama vitregă și tata să merg o perioadă la o mănăstire ( Nechit ), în speranța că o sa reușesc să-mi găsesc liniștea și să o iau de la capăt fără a mai repeta greșelile din trecut. Chiar și aici, după trei săptămâni am hotărât să merg puțin acasă. Pe drum am telefonat la un călugăr de la Constanța, persoană cunoscută în cadrul mănăstirii Nechit, pentru a vedea ce mai face și a-l anunța că am plecat de la mănăstire. Cum a auzit că nu mai sunt la Nechit mi-a propus să merg la Constanța o perioadă și chiar să mă ajute cu un loc de muncă dacă urma a rămâne acolo. Nu am stat pe gânduri și l-am anunțat imediat că voi pleca înspre el chiar în ziua respectivă. Ajuns la Constanța, după o săptămână am fost nevoit să părăsesc Catedrala unde stăteam, deoarece nu mai avea cum să mă țină acolo din motive care mai târziu aveam să aflu că au fost inventate, din dorința mamei de a mă duce acasă și a-mi propune a merge să văd un centru de dezalcolizare și lucru pe mai multe dependențe la Șura.

Ajuns acasă am luat hotărârea de a încerca și această soluție. După ce am refuzat să rămân în acel centru am fost lăsat într-o stație de autobuz și a trebuit să vin în Bacău cu microbuzul, chiar dacă la dus am fost cu mama cu mașina. După ce am ajuns în Bacău am stat două zile pe stradă iar apoi m-a luat tata la el. Câteva zile m-am liniștit, mi-am pregătit totul pentru a da de permis, am dat, am luat și tot odată cu permisul a venit și o perioadă de joc controlat, dar după un timp am pierdut iar controlul și am amanetat un telefon ce il avea tata în casă și de aici a pornit iar o ceartă în urma căreia am fost nevoit iar să plec de la tata și am ajuns iar pe stradă, dar în câteva ore am aranjat să stau la niște prieteni o perioadă, dar și aici am făcut niște greșeli grave și am fost nevoit să plec și de aici, moment în care am hotărât să plec la muncă pe litoral. Ajuns pe litoral, în două zile am găsit de muncă, dar nici aici nu am reușit să las deoparte jocul, iar după circa o lună jumătate am început iar să joc. La începutul lunii august am plecat din Constanța, am ajuns la Hârșova, loc unde locuiau părinții unei colege de la restaurant, cu care pornisem o relație, iar apoi după o săptămână am revenit în Bacău, dar nu a rămas decât două - trei săptămâni, iar apoi m-am întors la Constanța deoarece prietena mea pleca la facultate. După o săptămână și ceva am avut niște mici certuri care au dus la despărțire. M-am întors în Bacău pentru a pleca în Italia la o soră de a mamei pentru a căuta ceva de muncă acolo. După trei luni jumătate am revenit acasă cu gândul de a pleca în Anglia cu banii pe care îi adunasem în Italia, loc în care nu am găsit ceva stabil, dar nici nu reușisem să mă opresc din jucat. Ajuns acasă am cheltuit banii pentru Anglia și am ajuns să mă angajez aici în Bacău. La două luni după angajare am cunoscut Centrul “Izvorul Tămăduirii”-Bacau  și pe părintele Liviu, recomandându-mi internarea la Centrul Oxigen ca o solutie cu mai multe sanse de reusita. Asa am hotărât să devin beneficiar al Centrului “Oxigen” –loc unde se trateaza dependentele de alcool, droguri , joc de noroc….

Acum sunt în Program, am ajuns la Pasul patru, iar cu ajutorul specialistilor  de aici și al Lui Dumnezeu știu că voi ajunge să transform trecutul în care eram un jucător, într-un viitor în care să rămân jucător,dar jucător abstinent.

Poveste adevartă de la Andreea B.

,,Am ajuns la grupul Al Anon Bacau cu disperare, frica, confuzie, furie, dar mai ales cu sentimentul acela care ma rodea si ma termina psihic si fizic ca ,,Nu mai pot", ,,Nu stiu ce sa fac ca tatal meu sa se lase de baut", ,,M-am saturat", ,,Nu vad nicio solutie la problema tatalui meu cu alcoolul", ''Il urasc si ma urasc". Eram extrem de obosita si depasita de situatie. Nu vedeam solutia si perspectiva corecta. Ca exista o salvare. Dupa cateva luni, de discutii cu caldurosul si dragul meu grup Al Anon Bacau si parintele Liviu, am iesit senina, plina de forta si serenitate. M-am regasit pe mine si m-am vindecat de multe ganduri negre, urate, comportamente dependente. Am scapat de toata furia aceea, care mi-a intunecat mintea si m-am reimprientenit cu tatal meu . Tatal meu, care in momentul de fata, este abstinent de 2 ani si jumatate. Mi-am recastigat tatal si familia.Mi s-a spulberat frica, anxietatea ca taica-meu ar putea sa consume alcool si sa ne intoarcem in iadul in care am fost.

Inca din prima zi la grup, am aflat ca sunt co-dependenta. Am fost destul de revoltata de aceasta eticheta, si la primele intalniri ale grupului, nici nu vroiam sa ma prezint: ,,Sunt Andreea, si sunt co-dependenta".  Eu nu ma consideram nici dependenta, nici co-dependenta. La urma urmei, taica-meu era cel care sufla sticlele de alcool ca pe bomboane. Nu eu.  Si asta, a fost o eroare mare. Stand in casa cu un dependent de alcool, ti se imprima si tie ca si co-dependent - niste mecanisme, ganduri, obiceiuri distructive. In urma discutiilor de la grup si cu parintele Liviu, am descoperit ca si eu accentuasem niste comportamente compulsive, de dependenta. Cumva problema lui scotea si din mine ceea ce este mai rau. Pe langa obiceiurile rele pe care le aveam oricum, m-am trezit si cu comportamente noi, strict determinate de problema tatalui meu. Printre aceste comportamente dobandite si noi au fost: consum excesiv de mancare, ciocolata sau Pepsi, pe fond emotional; agresivitate; workalcoholic - munceam pe rupte, ca sa nu ma uit in jur si sa-mi confrunt problemele in familie; relatii disfunctionale cu barbatii; incredere scazuta in barbati, fiind obisnuita sa fiu lasata balta cand am nevoie si sa ma descurc pe cont propriu; neincrederea de a cere ajutor - ,,ca nah, ma descurc eu singura, ca stiu eu mai bine cum se face, cum sta treaba.Doar sunt suficient de matura dupa crizele lui taica-meu in dependenta sa de alcool"; o stima de sine scazuta - nu prea ma ingrijeam ca femeie, nu aveam incredere in mine; si o furie si o tristete insidioasa si violente, care se declansau brusc ori de cate ori ma aflam in aceeasi camera cu taica-meu. Nu-l suportam. Nu-l priveam ca pe tatal meu, ci ca pe o problema in viata mea. Dintotdeauna, am crezut ca mediul  formeaza foarte mult caracterul unui om. Si ca un om destept, daca sta intre prosti mai mult timp, sigur se va prosti. La fel si statul langa un dependent, te influenteaza si te face sa fii intr-un anumit fel, sa reactionezi pe pilot automat.Cand am constientizat efectele, nu m-am suparat pe taica-meu. Chiar m-am oprit sa-l urasc. Am inteles ca suntem doi, si fiecare va avea o lupta de dus. Ca nu suntem singuri. Ca nu suntem neputinciosi. Ca salvarea exista. Ca ne avem pe noi insine, grupul Al Anon, AA si pe parintele Liviu

Incercasem de toate cu taica-meu - sacose de medicamente, internari la psihatrie la Bacau, la Iasi, vizite la psiholog, acatiste la biserica, rugaciuni, discutii, lacrimi, tot felul de strategii de a-i distrage atentia de la baut sau chiar de a-l constrange sa nu mai bea. Dar toate acestea functionau pe termen scurt. Dupa cateva luni, reincepea haosul. Era sentimentul acela, ca iti dai tot din tine, construiesti ceva si se darama. Ca incerci sa umpli un sac, care are gaura la fund. Si ca tot ce pui acolo, se pierde. Si ca nu foloseste la nimic. Nu mai aveam incredere in nimic ca poate functiona. Ma resemnasem ca asa il voi vedea pe taica-meu toata viata, imi parea rau si incercam sa ma protejez. Dar ma durea. Si desi il uram din tot sufletul meu, vedeam un suflet chinuit, care vrea sa scape si nu poate, si nici nu stie cum. Intr-una din ,,vizitele" noastre la psihatrie, l-am  lasat pe taica-meu pe o banca, ca sa completeze niste formulare. Imaginea aceea inca este vie in mine. Era ca un caine haituit, fara aparare, plangea. Deznajduit. Stiam ca nu e o decizie buna  sa-l internez la psihatrie, dar aceea era solutia la  indemana. Si nu stiam alta alternativa. Ii multumesc Lui Dumnezeu, ca medicamentatia de la Psihatrie nu mi l-a distrus pe taica-meu si ca nu l-a lasat cu sechele.

Cand am ajuns la parintele Liviu si la grupul Al Anon, mi-a revenit speranta ca situatia se va descalci. Si asa a fost. Atunci am realizat cat de important este sa vorbesti cu cei ca tine despre problema ta. Ca nu este nimic rusinos in asta, si ca puterea grupului este foarte mare. Am inteles si am invatat lucruri, mi s-au deschis mintea si inima si am reusit sa revin la normalitate. Am realizat ca fugeam de mine, de taica-meu, dar m-am regasit si m-am oprit din a ma minti singura. Aveam probleme de co-dependenta, care pe langa faptul ca nu le intelegeam, nici nu aveam taria sufleteasca sa lupt. Impreuna cu  parintele Liviu si grupul AL Anon, am parcurs cei ,,12 pasi". Nu pot descrie cat mult bine, cat m-a eliberat de multe rele acest program. Invataturile celor ,,12 pasi" m-au ajutat nu numai in situatia de co-dependenta si dependenta, dar si mai departe in viata de zi cu zi. Am primit o intelegere, pace, adevar, bucurie si iubire, care mi-au fost de mare folos. Cand am inteles problema co-dependentei si dependentei, am inceput o calatorie a sufletului, si m-am gasit pe mine cine sunt cu adevarat, si au cazut multe din mastile mele. Intalnirea cu tine insuti, cine esti cu adevarat poate fi destul de infricosatoare.Si am inceput sa ma mint singura mai putin si sa ma accept pe mine insumi cat de mult pot. Am mers mai departe, si l-am regasit pe Dumnezeu, care in Bunatatea si Iubirea Sa, m-a vindecat de polipi. Chiar in timpul in care mergeam la grup, am fost diagnosticata cu polipi nazali, si urma sa ma operez la Bucuresti. Nu am vrut sa fac operatia sub nicio forma. Si m-am rugat, m-am rugat si in final,am facut cum imi mai spunea parintele Liviu cand discutam. Am predat problema Voii Lui Dumnezeu. La cateva zile, de Sf. Constantin si Elena, eram la manastirea Tisa-Silvestri, la slujba. Am simtit ceva ciudat in nas, am iesit din manastire, si polipul s-a eliminat singur. Doctorul mi-a spus ca polipul nu se elimina singur. Ci, numai prin operatie. Eu o consider o mare minune si sunt recunoscatoare.De fiecare data, cand imi amintesc de acest incident Ii multumesc Lui Dumnezeu ca a savarsit o minune pentru mine si prin mine.

Parintele Liviu si grupul nu m-au ajutat doar in problema de dependenta si co-dependenta, ci si in a cladi o relatie de prietenie cu Dumnezeu, a invata sa ma rog, sa sper si sa am incredere in Voia Lui. Iar in cazul de mai sus cu polipii, cum sa gestionez o situatie de criza, de stress, fara sa ma intunec si sa-mi pierd speranta.

Parintele Liviu si grupul m-au ajutat sa-mi deschid inima sa iubesc din nou, sa vad frumusetea si darul din orice moment, si cum sa-mi castig pacea si speranta cand zilele sunt mai provocatoare.

Nu ma astept ca toate problemele de dependenta si de co-dependenta sa dispara asa pur si simplu, dar acum am o perspectiva de a le intelege si a ma raporta la ele, indiferent cat de grele sunt. Si stiu ca:eu la ,,fundul sacului" NU mai ajung, indiferent daca tata ramane sau nu-abstinent.

Multumesc din suflet, AL Anon Bacau, AA Bacau si parintelui Liviu".

Andreea B, Cluj.

↑Topul paginii | ↖Inapoi la Marturii de la pacienti

←Inapoi la Povestea Andreei B.

Recuperarea in Oxigen

Text de raspuns

↑Topul paginii